Lumea mi se face praf si ingerul imi pare ca a adormit... nici steaua nu-mi mai straluceste si nu stiu ce sa fac sa nu ma sting, sa nu ma pierd de tot... ma doare ce-i in jurul meu, ma mint ca inca mai exist, langa mine totul imi pare pustiu, necunoscut... mi-e teama, cred , de ce va fi, de lucrurile pe care le stiam, de cum as mai fi fara vis, mi-e dor de mine si de zambetul meu... ceva ma face sa ma revolt, dar nu stiu ce; soarta, desi imi zambeste, imi pare mai cruda si-n gandul meu apar iar spinii care-mi ucid incet ideea, iar viata o simt cum imi scapa printre degete si iarasi lumea imi moare in palma si inima in piept mi se opreste putin cate putin, iar privirea a obosit si ea, scaldata in lacrimi de tristete... si-as vrea atat de mult sa ma adun, sa inteleg ce e cu mine, dar ingerul imi e din nou adormit si nu stiu ce sa fac sa-l trezesc... poate doar sa-l mai strig, poate doar sa invat sa-l mai chem, dar nu stiu daca mai pot si-as vrea atat de mult sa cred ca ma mai poate asculta...
...Si totusi... nu e totul pierdut... mai e o speranta, exista mereu o salvare si-n suflet se naste credinta, se naste din mine iubirea... in gand incep sa infloreasca petale si spinii nu vor sa ma mai doara, iar inima o curat cu lacrimi si-ncepe din nou ca sa bata... luna-mi zambeste cu drag si steaua se-aprinde incet... ah! doar tu ma mai faci sa traiesc, doar tu ma mai faci sa sper, sa nu ma pierd... si am sa prind iar viata din urma, am s-o apuc si-am s-o strang cu putere in mine, iar lumea poate va rasari din nou in privirea mea si ingerul va uita sa mai doarma...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu