Ar vrea sa plece departe... urcari, coborari... chiar nu conteaza, doar sa fie cat mai departe... ar vrea ca gandurile sa-i fie treptele spre nicaieri si pentru prima oara sa aiba curajul sa nu mai creada nimic... candva stia sa viseze in culori, stia sa zboare si sa-si urle in gura mare fiecare dorinta... acum ii e teama si sa taca, iar ideile i se lovesc in alb si negru de ferestrele reci... din privirea obosita i se nasc mereu doruri cumplite ce i se revarsa cu verde perfect pe obraji... pe buze i-a murit de drag numele lui si stie ca o singura soapta l-ar putea naste din nou... in suflet simte cum linistea se zbate sa scape din lanturi, iubirea ar vrea sa-i zambeasca, insa a invatat atat de ciudat sa-si ucida curajul, si sperantele, si visarea...Da, ar vrea doar sa plece... si chiar nu mai conteaza daca urca sau coboara... nu vrea decat sa poata sa deschida ceva, vreo usa sau vreo fereasta, sa-si faca din ganduri treptele pe care sa fuga in alb si negru si sa creada din nou colorat... de nicaieri un inger o plange cu doruri pe obraji, iar ideile ii zboara obosite si se amesteca verde intr-o ultima privire... prin vis ii simte sarutarea blanda, atingerile usoare si iubirea imensa... un ultim suspin ii sfasie sufletul si in somn ii sopteste numele de drag... pe buze i-adoarme tarziu un fel de zambet si undeva, departe, parca aude cum se naste perfect o liniste...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu