Ploua incet... afara si aiurea... somnul imi da tarcoale, insa, curios, gandurile-mi sunt treze... si dorul la fel... in pervaz imi bat stropi reci, iar prin suflet imi ranjeste apasat un pic de intuneric...
Uneori mi-e atat de teama ca te-as pierde... ca m-ai uita cumva pe ultimele litere ale numelui tau si ca mi-ar trebui apoi alfabete intregi si toate limbile pamantului sa te recompun corect intr-un cuvant de drag... tacerea din mine e grea si ma trage mereu in jos... sunt acum una cu pamantul, sunt podeaua pe care calc, sunt soaptele care se scutura pe covor... as vrea sa strig, sa urlu in gura mare, insa glasul s-a speriat si el... te pastrez cu liniste intr-un nod in gat si-n vorbe pe care nu le-am stiut niciodata...
Da, mi-e teama ca privirea ta nu mi-ar mai fi noapte si ca degetele mele nu ar mai putea sa ti se joace-n minuni cu parul moale... mi-e frica sa cad in genunchi si sa ma rog singur la ingeri si mi-ar fi perfect egal ca rugaciunile imi coboara sau urca din mainile mele pana la sfinti... as fi doar o lacrima pe obrazul lui Dumnezeu si mi-ar fi prea teama sa nu alunec si sa-mi frang plansul... ah, si mi-e cumplit de frica sa nu-ti uit gura fierbinte, zambetul perfect, buzele subtiri si sarutarea dulce... si mi-e teama ca m-as pierde candva nemangaiat din imbratisarile tale...
Uneori mi-e teama ca nu m-ai mai vrea... ca m-ai lasa cumva la marginea timpului si ca mi-ar trebui apoi infinituri intregi ca sa te recompun corect intr-o singura clipa de drag... tristetea e cumplit de mare si ma trage mereu afara din mine... sunt acum nimic, sunt doar ceea ce mai pot respira, sunt vremea care trece absent... as vrea sa ma pot opri in ceasul din perete, sa incremenesc fix la ora 12 sau oricand, insa secundele mi se scurg cu zgomot intr-o clepsidra prea mica si-n amintiri pe care nu le-am avut niciodata...
Pe tample mi se-aseaza usor vise-n culori si pe buze imi surade in stropi frumosi iubirea... somnul mi-a adormit firesc pe-un gand cu tine... si dorul la fel... in suflet e din nou liniste... iar afara ploua incet...
Uneori mi-e atat de teama ca te-as pierde... ca m-ai uita cumva pe ultimele litere ale numelui tau si ca mi-ar trebui apoi alfabete intregi si toate limbile pamantului sa te recompun corect intr-un cuvant de drag... tacerea din mine e grea si ma trage mereu in jos... sunt acum una cu pamantul, sunt podeaua pe care calc, sunt soaptele care se scutura pe covor... as vrea sa strig, sa urlu in gura mare, insa glasul s-a speriat si el... te pastrez cu liniste intr-un nod in gat si-n vorbe pe care nu le-am stiut niciodata...
Da, mi-e teama ca privirea ta nu mi-ar mai fi noapte si ca degetele mele nu ar mai putea sa ti se joace-n minuni cu parul moale... mi-e frica sa cad in genunchi si sa ma rog singur la ingeri si mi-ar fi perfect egal ca rugaciunile imi coboara sau urca din mainile mele pana la sfinti... as fi doar o lacrima pe obrazul lui Dumnezeu si mi-ar fi prea teama sa nu alunec si sa-mi frang plansul... ah, si mi-e cumplit de frica sa nu-ti uit gura fierbinte, zambetul perfect, buzele subtiri si sarutarea dulce... si mi-e teama ca m-as pierde candva nemangaiat din imbratisarile tale...
Uneori mi-e teama ca nu m-ai mai vrea... ca m-ai lasa cumva la marginea timpului si ca mi-ar trebui apoi infinituri intregi ca sa te recompun corect intr-o singura clipa de drag... tristetea e cumplit de mare si ma trage mereu afara din mine... sunt acum nimic, sunt doar ceea ce mai pot respira, sunt vremea care trece absent... as vrea sa ma pot opri in ceasul din perete, sa incremenesc fix la ora 12 sau oricand, insa secundele mi se scurg cu zgomot intr-o clepsidra prea mica si-n amintiri pe care nu le-am avut niciodata...
Pe tample mi se-aseaza usor vise-n culori si pe buze imi surade in stropi frumosi iubirea... somnul mi-a adormit firesc pe-un gand cu tine... si dorul la fel... in suflet e din nou liniste... iar afara ploua incet...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu