"Inchipuiti-va ca intr-o zi ar fi venit un tren si nu am mai fi avut puterea sa ne urcam in el. L-am dorit prea mult, l-am asteptat prea mult. Ne-am epuizat in asteptare si nu ne-a ramas nici o picatura de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului asteptat.
Numai ca ne-am fi simtit striviti de o mare tristete, amintindu-ne cum am visat trenul acela care acum pleaca fara noi. Si ce am fi putut face dupa plecarea trenului? Singura noastra sansa ar fi fost sa uitam de el, sa uitam de toate, sa dormim, iar cand ne trezeam, cu ultimele noastre puteri, sa asteptam alt tren…" Octavian Paler - Viata pe un peron.
Adevarul e ca ne pierdem in amanunte, ne ratacim atat de tare de noi si de iubire, incat la sfarsit nu ne mai ajungem cu nimic prin timp... ne suntem atat de inferiori tocmai noua si totusi mereu deasupra celorlalti cu macar un fir de par, o iluzie, cu un vis, le suntem superiori altora pana si cu-n zambet sau o vorba, cu o schimonosire a fetei sau un gest de lehamite... dar uitam sa ne fim noua, doar noua, totuna, uitam sa ne fim, macar o data, egali...
Ne trezim din ce in ce mai buimaci, mai rataciti de viata si de toate, ne bulucim spre scoli sau serviciu orbecaind si de-abia bajbaind printre ai nostri, ne grabim etern si infinit spre nimic, ne robotizam, ne cufundam intr-o mare a complicitatii, a non-valorii in care totul e aruncat asa, la gramada si in care originalul, autenticul, minunatul nu se mai poarta demult... suntem tristi, dar nu ca la teatru, ci in mod natural, suntem tatuati cu un ranjet pe chip, buzele s-au subtiat si s-au invinetit de rautate asteptand sa rabufneasca in reprosuri si-n lamentari fara sens la adresa cuiva, la adresa oricui... trecem pe la biserica doar asa, pentru ca am auzit ca e misto sau, pardon, ca e cool, dar pret de-o clipa si ceva... noi nu mai vorbim demult cu Dumnezeu, nu mai e la moda si am fi prea vulnerabili in fata celorlalti... nu, noi ii dam bip lui Dumnezeu sau poate un sms daca avem chef si coboram apoi treptele usurati spre prapastia ce se casca mai mare si mai cumplit cu fiecare pas, avand dovada, nu-i asa, ca L-am cautat si ca la o adica ne-am facut datoria de crestini... vorbim cu parintii, cu prietenii pe mail, prin mesaje prescurtate, ne dam add pe messenger doar ca sa mai scutim cateva secunde pretioase cat ne-ar lua macar sa le telefonam, nu mai citim demult, nu mai stim sa ascultam, sa il compatimim macar pe celalalt, daramite sa-l mai si intelegem, nu mai cerem ajutorul celor din jur, e semn de umilinta uriasa, nu mai avem timp sa iertam, sa multumim, sa rugam frumos, fugim doar ca nebunii pana cadem franti, alergam mereu fara tinta, fara sa mai stim ce e ala un curcubeu, un rasarit, o iubire, un strop de curaj sau vreo rugaciune soptita curat... iar cand am avea ocazia sa ne oprim, fie si pentru o clipa din alergatura asta infernala, observam ca suntem pierduti, ne dam seama ca nu mai stim unde suntem, unde am ajuns... ne uitam absurzi in jur si ne dam seama ca am uitat pana si sa zambim corect, ca radem zgomotos si nervos, dar nu cu gura noastra, nu cu glasul nostru, ci cu al altora... ne dam seama, final si tarziu ca ne-am pierdut demult biletul si ca ne aflam, atat de mici, doar prin vreo sala de asteptare dintr-o gara fara nume, cautandu-ne zadarnic un drept la normalitatea si la egalitatea catre noi... si asteptand de fapt nimic...
Si la o adica nu tine decat de alegerile noastre... atat... putem sa mergem in continuare la serviciu sau la scoala sau pe unde ni se pare ca avem treaba si sa traim cu impresia ca viata ne e atasata, irevocabil, acestei activitati... sau putem sa deschidem ochii intr-o dimineata, asa, pe la 7 sau poate mai devreme si sa ne aducem aminte ca toate, dar absolut toate, sunt doar bucati marunte din viata, mici parti din noi si ca e de fapt doar o alegere daca vrem sa avem curaj pentru a fi fericiti, e alegerea noastra daca sa zambim sau nu, sa credem, sa speram, sa visam, e alegerea noastra sa iertam, sa incercam sa uitam, sa spunem "te iubesc", sa intindem o mana celuilalt, sa privim un rasarit sau sa ne uitam la jocul frumos al vreunui copil, e alegerea noastra sa ne oprim din alergat si sa ne plimbam doar, nu singuri, ci impreuna, e alegerea noastra sa ne dam voie sa ne indragostim, sa lacrimam de emotie sau sa radem cu pofta de vreo gluma buna, e alegerea noastra sa ne regasim si sa ne amintim cine suntem... timp avem... pentru toate... si poate cand va sosi si trenul nostru, vom mai avea puterea sa urcam in el si vom mai sti sa ne bucuram...
Numai ca ne-am fi simtit striviti de o mare tristete, amintindu-ne cum am visat trenul acela care acum pleaca fara noi. Si ce am fi putut face dupa plecarea trenului? Singura noastra sansa ar fi fost sa uitam de el, sa uitam de toate, sa dormim, iar cand ne trezeam, cu ultimele noastre puteri, sa asteptam alt tren…" Octavian Paler - Viata pe un peron.
Adevarul e ca ne pierdem in amanunte, ne ratacim atat de tare de noi si de iubire, incat la sfarsit nu ne mai ajungem cu nimic prin timp... ne suntem atat de inferiori tocmai noua si totusi mereu deasupra celorlalti cu macar un fir de par, o iluzie, cu un vis, le suntem superiori altora pana si cu-n zambet sau o vorba, cu o schimonosire a fetei sau un gest de lehamite... dar uitam sa ne fim noua, doar noua, totuna, uitam sa ne fim, macar o data, egali...
Ne trezim din ce in ce mai buimaci, mai rataciti de viata si de toate, ne bulucim spre scoli sau serviciu orbecaind si de-abia bajbaind printre ai nostri, ne grabim etern si infinit spre nimic, ne robotizam, ne cufundam intr-o mare a complicitatii, a non-valorii in care totul e aruncat asa, la gramada si in care originalul, autenticul, minunatul nu se mai poarta demult... suntem tristi, dar nu ca la teatru, ci in mod natural, suntem tatuati cu un ranjet pe chip, buzele s-au subtiat si s-au invinetit de rautate asteptand sa rabufneasca in reprosuri si-n lamentari fara sens la adresa cuiva, la adresa oricui... trecem pe la biserica doar asa, pentru ca am auzit ca e misto sau, pardon, ca e cool, dar pret de-o clipa si ceva... noi nu mai vorbim demult cu Dumnezeu, nu mai e la moda si am fi prea vulnerabili in fata celorlalti... nu, noi ii dam bip lui Dumnezeu sau poate un sms daca avem chef si coboram apoi treptele usurati spre prapastia ce se casca mai mare si mai cumplit cu fiecare pas, avand dovada, nu-i asa, ca L-am cautat si ca la o adica ne-am facut datoria de crestini... vorbim cu parintii, cu prietenii pe mail, prin mesaje prescurtate, ne dam add pe messenger doar ca sa mai scutim cateva secunde pretioase cat ne-ar lua macar sa le telefonam, nu mai citim demult, nu mai stim sa ascultam, sa il compatimim macar pe celalalt, daramite sa-l mai si intelegem, nu mai cerem ajutorul celor din jur, e semn de umilinta uriasa, nu mai avem timp sa iertam, sa multumim, sa rugam frumos, fugim doar ca nebunii pana cadem franti, alergam mereu fara tinta, fara sa mai stim ce e ala un curcubeu, un rasarit, o iubire, un strop de curaj sau vreo rugaciune soptita curat... iar cand am avea ocazia sa ne oprim, fie si pentru o clipa din alergatura asta infernala, observam ca suntem pierduti, ne dam seama ca nu mai stim unde suntem, unde am ajuns... ne uitam absurzi in jur si ne dam seama ca am uitat pana si sa zambim corect, ca radem zgomotos si nervos, dar nu cu gura noastra, nu cu glasul nostru, ci cu al altora... ne dam seama, final si tarziu ca ne-am pierdut demult biletul si ca ne aflam, atat de mici, doar prin vreo sala de asteptare dintr-o gara fara nume, cautandu-ne zadarnic un drept la normalitatea si la egalitatea catre noi... si asteptand de fapt nimic...
Si la o adica nu tine decat de alegerile noastre... atat... putem sa mergem in continuare la serviciu sau la scoala sau pe unde ni se pare ca avem treaba si sa traim cu impresia ca viata ne e atasata, irevocabil, acestei activitati... sau putem sa deschidem ochii intr-o dimineata, asa, pe la 7 sau poate mai devreme si sa ne aducem aminte ca toate, dar absolut toate, sunt doar bucati marunte din viata, mici parti din noi si ca e de fapt doar o alegere daca vrem sa avem curaj pentru a fi fericiti, e alegerea noastra daca sa zambim sau nu, sa credem, sa speram, sa visam, e alegerea noastra sa iertam, sa incercam sa uitam, sa spunem "te iubesc", sa intindem o mana celuilalt, sa privim un rasarit sau sa ne uitam la jocul frumos al vreunui copil, e alegerea noastra sa ne oprim din alergat si sa ne plimbam doar, nu singuri, ci impreuna, e alegerea noastra sa ne dam voie sa ne indragostim, sa lacrimam de emotie sau sa radem cu pofta de vreo gluma buna, e alegerea noastra sa ne regasim si sa ne amintim cine suntem... timp avem... pentru toate... si poate cand va sosi si trenul nostru, vom mai avea puterea sa urcam in el si vom mai sti sa ne bucuram...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu