Ea...

Din privirea ei am invatat sa rasar atunci cand toate lumile apuneau cu zgomot la inceputul vreunei seri de demult... si, ratacit fiind pe vreo margine de nicaieri, m-am odihnit de-atatea ori la capatul soaptelor dumnezeiesti...

Linistea ei imi gaseste mereu curajul pierdut prin lacrimile de pe obraji si imi repara cu minuni orice zbor frant de furtunile din suflet... pe pielea ei imi aflu mereu gandurile, iar din respiratia usoara imi desenez in noapte un evantai de vise ingeresti...

Ea este oglinda in care iubirea mi se reflecta firesc, e povestea cu care incepe timpul si se sfarseste intr-o clipa nemurirea... stie sa zambeasca intr-o mie de feluri diferite, iar eu am invatat pe de rost sensul fiecaruia dintre ele...

... Aseara, lumea toata se odihnea in soapta la capatul privirii ei...