Mai ramai...

Mai ramai putin, iubito... o ora, o zi, o viata... nu conteaza, oricum nu e de ajuns... dar lasa-ma sa te mai privesc o data si sa ma mir de rasaritul perfect din ochii tai prea verzi... apoi zambeste-mi in rosu si portocaliu si fa-ma sa nu mai stiu nimic de toamna dintre noi...

Lasa-ma sa te culeg in esente tari dintre idei si sa te pulverizez pe piele si prin par intr-o clipa... vreau sa miros mereu a tine, vreau sa-ti port etern parfumul intr-o adiere de primavara absoluta... lasa-ma sa te imbratisez apasat cu mii de doruri... vreau sa ne amestecam trupurile, gurile, simturile, linistea, sufletele, aripile... si-apoi sa ne uitam absent de toate...

Mai stai, te rog... ma doare tacerea si mi-e atat de teama sa raman singur in asfintit... mai atinge-mi tampla cu o respiratie usoara de-a ta, mai zambeste-mi perfect, pret de un gand, apoi lasa-ma sa adorm intr-un sarut tarziu pe buza ta de sus... mai ramai, iubito... o ora, o zi, o viata... ce mai conteaza? oricum ar fi prea putin...

Daca ai vrea...

Daca ai vrea... as mai fi pentru o vreme rugamintea fierbinte din ultima luna de primavara, cand stelele faceau sagalnic cu ochiul noptii, la ora douasprezece sau oricand... si, de-ai vrea, as fi prezent pentru fiecare ieri al tau, as fi un strop de viitor pentru amintirile tale sau as fi, simplu, doar infinit...

Daca ai vrea, as fi orice-ul perfect si nimicul absolut, ti-as fi zambet dulce cand toata lumea iti plange si se dezmembreaza cu zgomot sau lacrima din coltul privirii involburata de prea mult verde... as lupta cu intunericul si ti-as aduce in fiecare vis stralucirea unui curcubeu sau te-as inveli in alb de nor dac-ai vrea... si te-as preface in ploi reci exact in miezul canicular al vreunei veri ciudate...

Daca ai vrea linistea ingerilor, ti-as culege toate gandurile de pe tampla fiecarui Dumnezeu si le-as impacheta sfant intr-o rugaciune de seara... as opri sonorul universal si ti-as tacea o poveste cu zboruri absente si caderi soptite... apoi, dac-ai vrea, as muri de dor intr-o idee de-a ta sau as incremeni intr-un suras plin de minuni pe buza ta de sus...

Si-n fiecare inceput de lume sau sfarsit de primavara, m-as transforma in ieri doar pentru a-ti salva, simplu, toate amintirile... sau ti-as fi mainele oricarui prezent in care visele nu mai stiu sa zambeasca si sa faca sagalnic cu ochiul noptii... si-as fi orice anotimp sau ultima clipa dintr-un infinit atunci cand te-as ruga fierbinte sa mai ratacim o vreme printre iubiri... daca ai vrea...

Ratacire in sens invers.

Noaptea a adormit langa pianul negru... inchid fereastra sa nu ii fie frig si o invelesc cu resturi de idei dintr-un inceput ciudat de vara... as vrea sa-i spun o poveste sau sa-i soptesc o liniste, dar stiu ca deja e tarziu... timpul curge invers in ceasul de pe noptiera si ploaia urca cu vuiet prelung inspre Rai... curand vor muri universuri... ingerii vor uita sa mai zboare si se vor ineca in lacrimi si-n nori de praf, iar la sfarsitul unei rugaciuni, Dumnezeu va ingenunchea si le va plange caderea...

Gandurile ascutite sparg geamurile lumii... un vis a inghetat pe obrazul noptii, iar somnul deseneaza pe perete umbre cenusii... as vrea sa aprind o minune sau sa tresar zbuciumat o emotie, dar mi-e deja tarziu printre amintiri... timpul alearga invers spre inceputuri si in curand vom fi din nou straini de universuri si de toate... ingerii ne vor plange uitarea de noi si caderile multe, iar Dumnezeu va ploua cu lacrimi peste sfarsitul unei rugaciuni...

Vantul ravaseste in soapta resturile zdrentuite ale unei linisti ciudate, iar noaptea a adormit langa pianul negru...

Peste lumi.

Suntem doar doua fire de nisip prinse intr-o clepsidra enorma si pe care timpul le picura etern peste lumi... dar haide sa ne zambim frumos, iubire... si poate am reusi sa intepenim, pret de o clipa macar, in ticaitul ceasului universal, exact inainte sa bata definitiv miezul noptii...

Apoi sa ne amestecam in parfumul unei petale de trandafir sau in adierea sarata a unei pieli arse de soare si mangaiata de valurile verzi ale marii si sa fugim in uitare, ca doi evadati de lumi si de toate... sa ne rostogolim firesc pana la capatul ultimului vis de vara si sa ne jucam in somnuri si in inceputuri de curcubeu...

Hai, priveste-ma iubire... suntem doar doua aripi perfecte prinse pe un spate urias de univers si pe care Dumnezeu le picura sfant peste lumi... si exact la miezul noptii vom incremeni amandoi, pret de un infinit, in linistea de minuni si-n soapta cu care ingerii vor invata din nou sa zboare peste timp...

Septembrie, luni.

E tarziu, iubire... septembrie, luni... dimineata mai poarta inca parfumul viselor de azi noapte... sunt treaz de ceva timp si te privesc cum respiri usor... pe arcul buzei tale de sus iti doarme inca linistit zambetul de-aseara, iar sub pleoapa ta danseaza perfect un inceput de minune...

Iti ating parul si fruntea alba si iti mangai cu grija fiecare gand... tresari cand iti sarut umarul stang, iar mana dreapta se cuibareste in soapta pe pieptul meu... pe obrazul curat secundele au uitat sa mai alerge si timpul intreg s-a oprit in tacere la capatul celalalt al somnului tau...

Deschizi ochii si toata lumina din jur vrea sa ii mangaie in culori... perna ta poarta inca urma umbrei mele din visul de-aseara, iar prin camera simti parfumul zborului soptit... pe buza desenata perfect s-a trezit si ultimul zambet, iar sub pleoapa ta se ingramadesc cu dor zeci de lacrimi... e din nou dimineata, iubito... septembrie, luni... si mi-e atat de tarziu...

Ea...

Din privirea ei am invatat sa rasar atunci cand toate lumile apuneau cu zgomot la inceputul vreunei seri de demult... si, ratacit fiind pe vreo margine de nicaieri, m-am odihnit de-atatea ori la capatul soaptelor dumnezeiesti...

Linistea ei imi gaseste mereu curajul pierdut prin lacrimile de pe obraji si imi repara cu minuni orice zbor frant de furtunile din suflet... pe pielea ei imi aflu mereu gandurile, iar din respiratia usoara imi desenez in noapte un evantai de vise ingeresti...

Ea este oglinda in care iubirea mi se reflecta firesc, e povestea cu care incepe timpul si se sfarseste intr-o clipa nemurirea... stie sa zambeasca intr-o mie de feluri diferite, iar eu am invatat pe de rost sensul fiecaruia dintre ele...

... Aseara, lumea toata se odihnea in soapta la capatul privirii ei...

Ratacire prin toamna.

Tresari... un fosnet usor iti amesteca gandurile si le risipeste firesc la inceputul serii... sunt doar eu si de data asta am uitat sa-ti mai bat la usa... sau poate nici nu am mai vrut...

Din ceasul de pe perete iau cateva ore si le imprastii secundele pe covor... ai grija sa nu le calci in picioare si sa le strici... sunt ultimele clipe din care as putea inventa un infinit... desi nu cred ca ar mai conta...

Te infiori... inchid fereastra catre vara... mereu ti-a fost prea frig cand te-am imbratisat cu soare si mereu ai uitat sa-mi zbori printre iubiri... credeam ca aripile mele iti vor fi de ajuns...

Cuvintele iti zac sfasiate pe buze, iar tacerea mea isi urla neputinta pe pielea si prin parul tau... voi pleca la noapte, ingere... oricum nu mai pot sa cad... demult stiai sa imi fie atat de liniste...

Hai, dormi... si sa visezi un inceput de vara in care totul sa conteze... de-acum privirea verde o voi picta in nuante de frunze moarte si de toamna tarzie... candva puteam sa te inventez firesc din infinit...