Stiam sa ma catar pana la stele pe colturi de cer, ca pe un perete urias si stiam, cu un cuvant, sa fac paradisurile sa se nasca firesc in palma mea dreapta... imi placea sa stau infipt in varful cel mai inalt al lumii si sa privesc de acolo inceputul oricarei dimineti, ascultam nepasator cum marile toate isi sparg cu vuiet enorm valurile la picioarele mele si visam in culori de curcubeu fiecare sfarsit cumplit de Univers...
Demult nu-mi mai pasa decat de verdele imens ce-mi despica in infinituri zborul fantastic si poate doar de surasul ce cadea perfect egal pe gurile noastre flamande si inflacarate de saruturi absolute... invatasem sa prefac orice secunda in miez de noapte si puteam daca vroiam sa inchid zilele toamnei intr-o clepsidra uriasa de raze violet... iar timpul intreg il prindeam cu taceri in parul tau si-n soapta prea usoara...
Obisnuiam sa ma joc cu lacrimile lui Dumnezeu si sa ma rog in sens invers cand ingerii ingenuncheau uimiti, alergam cu picioarele goale printre ruinele gigantice ale pamantului si zambeam nesimtitor de fiecare apocalipsa a sufletelor... candva stiam sa transform serile in sori incandescenti pe care mi-i incrustam apoi in piele langa luceafarul de dimineata si luna plina... si uneori faceam sa ninga imaculat in vreun mijloc oarecare de vara...
Cand eram nemuritor, un cuvant de-al tau imi dezlega orice mister si-mi era raspuns la orice intrebare, ideile tale nevinovate imi curgeau prin trup si mi se scurgeau odata cu sangele prin tample si pe frunte... de-acum o sa invat sa tac enorm in prabusiri universale si imi voi culege asfintitul violet de pe obrajii lui Dumnezeu... am sa tresar firesc dintre secunde, in vreun mijloc oarecare de toamna infinita si am sa te privesc mirat cum te cateri pe colturi de zambete si de aripi sfasiate pana in varful cel mai inalt al lumii...
Demult nu-mi mai pasa decat de verdele imens ce-mi despica in infinituri zborul fantastic si poate doar de surasul ce cadea perfect egal pe gurile noastre flamande si inflacarate de saruturi absolute... invatasem sa prefac orice secunda in miez de noapte si puteam daca vroiam sa inchid zilele toamnei intr-o clepsidra uriasa de raze violet... iar timpul intreg il prindeam cu taceri in parul tau si-n soapta prea usoara...
Obisnuiam sa ma joc cu lacrimile lui Dumnezeu si sa ma rog in sens invers cand ingerii ingenuncheau uimiti, alergam cu picioarele goale printre ruinele gigantice ale pamantului si zambeam nesimtitor de fiecare apocalipsa a sufletelor... candva stiam sa transform serile in sori incandescenti pe care mi-i incrustam apoi in piele langa luceafarul de dimineata si luna plina... si uneori faceam sa ninga imaculat in vreun mijloc oarecare de vara...
Cand eram nemuritor, un cuvant de-al tau imi dezlega orice mister si-mi era raspuns la orice intrebare, ideile tale nevinovate imi curgeau prin trup si mi se scurgeau odata cu sangele prin tample si pe frunte... de-acum o sa invat sa tac enorm in prabusiri universale si imi voi culege asfintitul violet de pe obrajii lui Dumnezeu... am sa tresar firesc dintre secunde, in vreun mijloc oarecare de toamna infinita si am sa te privesc mirat cum te cateri pe colturi de zambete si de aripi sfasiate pana in varful cel mai inalt al lumii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu