Altfel.

Intr-o zi m-ai privit altfel... acum stiu taina ochilor frumosi, le stiu intunericul si lumina, le inteleg firesc orice zbatere si-mi oglindesc in ei minunea... probabil ca m-ai privit altfel... si de atunci am invatat pe de rost sa te vad in culori...

Intr-o zi mi-ai zambit altfel... acum stiu linistea gurii tale, ii stiu tacerea si soapta fierbinte, ii inteleg imediat orice tremur al buzelor si-mi odihnesc pe ea sarutarea... probabil ca mi-ai zambit altfel... si de atunci sufletul a invatat sa-mi creada in primaveri...

Intr-o zi m-ai iubit altfel... acum stiu caldura imbratisarii tale, iti stiu dorul si atingerea usoara, iti inteleg perfect orice gand si-mi visez peste el fericirea... probabil ca m-ai iubit altfel... si de atunci am invatat sa ma indragostesc in fiecare zi de tine...

Gânduri... împreună.

Daca m-ai chema, soptit, la inceputul unei seri de primavara, ti-as veni prin par si te-as adia parfumat cu margini de lume si nasteri sfinte... ne-am impreuna apoi mainile si am invata sa ne rugam tacand usor pe tamplele lui Dumnezeu, iar la capatul celalalt al zborului frumos te-as inventa pe rand in toate culorile curcubeului...

Daca m-ai chema, cumva, in mijlocul firesc al unui zambet, ti-as veni dulce pe buze si te-as saruta cu stropi de rasuri copilaresti si lacrimi de fericire... ne-am imbratisa apoi strans si am invata sa ne amestecam gurile intr-un singur gust, iar la capatul celalalt al clipei te-as inventa din timp in timp intr-un infinit perfect...

Daca m-ai chema, de drag, la sfarsitul ciudat al vreunui vis, ti-as veni devreme pe gene si te-as picura cuminte cu adormiri parfumate si somn prea usor... ne-am azvarli apoi cu verde-caprui in albul ochiului drept si am invata sa ne iubim sub aceeasi pleoapa, iar la capatul celalalt al unei minuni ne-am inventa impreuna intr-o singura privire...

Rătăcire spre primăvară...

La inceputul primaverii esti mereu mai frumoasa... ochiul drept lumineaza firesc o margine de lume, zambindu-si privirile pe chipul vreunui Dumnezeu... tacerile iti miros pe rand a zori de zi si a crini curati, iar pielea ti-e atat de ciudat si fiebinte un rosu de trandafir...

Si-n primavara esti mereu mai frumoasa... sanul stang tresare de drag atunci cand ingerul se aseaza tarziu pe-o margine de lume, odihnindu-si zborul pe umarul tau... linistea toata-ti miroase perfect a iubire si a capat de curcubeu, iar in suflet ti-e atat de firesc un inceput de minune...

Iubire. Şi atât.

Cand adormim tarziu, la capatul unei rugaciuni spuse in soapta, visele noastre fac schimb intre ele si cotrobaie ciudat prin somnul usor al celuilalt... imi simti fiecare tresarire, fiecare batere a pleoapei si eu iti vad, de parca ar fi aievea, orice imagine colorata a subconstientului tau... iar la inceputul diminetii, cand tamplele ni se despart, ne luam fanteziile si ultimul vis cu ingeri ca sa ni le impartim firesc la doi...

Cand ne zambim frumos si ne uitam curat in ochi, gandurile noastre fac schimb intre ele si se amesteca ciudat printre ideile usoare ale celuilalt... imi stii atunci fiecare vointa, fiecare cuvant, inca dinainte sa-l rostesc si eu te invat pe de rost prin rataciri si regasiri de taine si taceri... iar la sfarsitul privirii, pret de o clipire, ne luam gandurile si ultima imagine cu ingeri ca sa ne impartim pentru o secunda amintirile la doi...

Cand ne iubim mereu, in mijlocul fierbinte al nasterii lumii, sufletele noastre fac schimb intre ele si cotrobaie ciudat prin zborul usor al celuilalt... imi simti fiecare liniste mare, fiecare uimire de drag si eu iti inventez simplu orice indragostire de mine si o transform in minune... iar atunci cand adormim tarziu, la marginea timpului, ne luam tot dorul de noi si sufletul ingemanat ca sa ne impartim iubirea toata, atat de perfect, la doi...

Alergând prin timp.

"Inchipuiti-va ca intr-o zi ar fi venit un tren si nu am mai fi avut puterea sa ne urcam in el. L-am dorit prea mult, l-am asteptat prea mult. Ne-am epuizat in asteptare si nu ne-a ramas nici o picatura de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului asteptat.
Numai ca ne-am fi simtit striviti de o mare tristete, amintindu-ne cum am visat trenul acela care acum pleaca fara noi. Si ce am fi putut face dupa plecarea trenului? Singura noastra sansa ar fi fost sa uitam de el, sa uitam de toate, sa dormim, iar cand ne trezeam, cu ultimele noastre puteri, sa asteptam alt tren…" Octavian Paler - Viata pe un peron.

Adevarul e ca ne pierdem in amanunte, ne ratacim atat de tare de noi si de iubire, incat la sfarsit nu ne mai ajungem cu nimic prin timp... ne suntem atat de inferiori tocmai noua si totusi mereu deasupra celorlalti cu macar un fir de par, o iluzie, cu un vis, le suntem superiori altora pana si cu-n zambet sau o vorba, cu o schimonosire a fetei sau un gest de lehamite... dar uitam sa ne fim noua, doar noua, totuna, uitam sa ne fim, macar o data, egali...

Ne trezim din ce in ce mai buimaci, mai rataciti de viata si de toate, ne bulucim spre scoli sau serviciu orbecaind si de-abia bajbaind printre ai nostri, ne grabim etern si infinit spre nimic, ne robotizam, ne cufundam intr-o mare a complicitatii, a non-valorii in care totul e aruncat asa, la gramada si in care originalul, autenticul, minunatul nu se mai poarta demult... suntem tristi, dar nu ca la teatru, ci in mod natural, suntem tatuati cu un ranjet pe chip, buzele s-au subtiat si s-au invinetit de rautate asteptand sa rabufneasca in reprosuri si-n lamentari fara sens la adresa cuiva, la adresa oricui... trecem pe la biserica doar asa, pentru ca am auzit ca e misto sau, pardon, ca e cool, dar pret de-o clipa si ceva... noi nu mai vorbim demult cu Dumnezeu, nu mai e la moda si am fi prea vulnerabili in fata celorlalti... nu, noi ii dam bip lui Dumnezeu sau poate un sms daca avem chef si coboram apoi treptele usurati spre prapastia ce se casca mai mare si mai cumplit cu fiecare pas, avand dovada, nu-i asa, ca L-am cautat si ca la o adica ne-am facut datoria de crestini... vorbim cu parintii, cu prietenii pe mail, prin mesaje prescurtate, ne dam add pe messenger doar ca sa mai scutim cateva secunde pretioase cat ne-ar lua macar sa le telefonam, nu mai citim demult, nu mai stim sa ascultam, sa il compatimim macar pe celalalt, daramite sa-l mai si intelegem, nu mai cerem ajutorul celor din jur, e semn de umilinta uriasa, nu mai avem timp sa iertam, sa multumim, sa rugam frumos, fugim doar ca nebunii pana cadem franti, alergam mereu fara tinta, fara sa mai stim ce e ala un curcubeu, un rasarit, o iubire, un strop de curaj sau vreo rugaciune soptita curat... iar cand am avea ocazia sa ne oprim, fie si pentru o clipa din alergatura asta infernala, observam ca suntem pierduti, ne dam seama ca nu mai stim unde suntem, unde am ajuns... ne uitam absurzi in jur si ne dam seama ca am uitat pana si sa zambim corect, ca radem zgomotos si nervos, dar nu cu gura noastra, nu cu glasul nostru, ci cu al altora... ne dam seama, final si tarziu ca ne-am pierdut demult biletul si ca ne aflam, atat de mici, doar prin vreo sala de asteptare dintr-o gara fara nume, cautandu-ne zadarnic un drept la normalitatea si la egalitatea catre noi... si asteptand de fapt nimic...

Si la o adica nu tine decat de alegerile noastre... atat... putem sa mergem in continuare la serviciu sau la scoala sau pe unde ni se pare ca avem treaba si sa traim cu impresia ca viata ne e atasata, irevocabil, acestei activitati... sau putem sa deschidem ochii intr-o dimineata, asa, pe la 7 sau poate mai devreme si sa ne aducem aminte ca toate, dar absolut toate, sunt doar bucati marunte din viata, mici parti din noi si ca e de fapt doar o alegere daca vrem sa avem curaj pentru a fi fericiti, e alegerea noastra daca sa zambim sau nu, sa credem, sa speram, sa visam, e alegerea noastra sa iertam, sa incercam sa uitam, sa spunem "te iubesc", sa intindem o mana celuilalt, sa privim un rasarit sau sa ne uitam la jocul frumos al vreunui copil, e alegerea noastra sa ne oprim din alergat si sa ne plimbam doar, nu singuri, ci impreuna, e alegerea noastra sa ne dam voie sa ne indragostim, sa lacrimam de emotie sau sa radem cu pofta de vreo gluma buna, e alegerea noastra sa ne regasim si sa ne amintim cine suntem... timp avem... pentru toate... si poate cand va sosi si trenul nostru, vom mai avea puterea sa urcam in el si vom mai sti sa ne bucuram...