Gând înspre iarnă.

Nu te mai bucura, iubito... vine iarna... ne va ninge iarăși cu doruri, și cu tăceri, și cu uitări... și ne va fi iar frig printre cuvinte... dar poate că voi mai putea să te feresc de gerul dinspre sfinți... te-ar înveli cumva pleoapa ochiului meu drept cu vreo privire și te-ar păstra scăldată-n verde înspre primăvară... și poate că voi mai putea să aprind un foc din penele ninse a rugăciune de pe aripile vreunui înger... ne-am dezmorți atunci sărutul ce ne-a înghețat ciudat pe buza de jos și ne-am topi mirați a îmbrățișare către primăvară...

Nu te mai bucura, iubito... vine iarna... ne va ninge iarăși cu gânduri, și cu tăceri, si cu amintiri... și ne va fi iar frig fără cuvinte... dar poate că vei mai putea să mă șoptești prin gerul dinspre sfinți... mi-aș găsi cuminte culcuș pe sub pleoapa ochiului tău stâng și-aș învăța să te visez cu verde înspre primăvară... și poate că vei inventa un foc din rugăciunile ninse îngeresc pe tâmpla vreunui dumnezeu... ne-am încălzi atunci iubirea ce ne-a inghețat a dor pe buza de sus și ne-am topi mirați într-un sărut către primăvară...

Rătăcire prin ploi (2).

Mi-e vis de ploaie, mi-e mare de verde, mi-e frig înspre iarnă și spre capătul lumii, mi-e tăcere imensă... mi-e râs de copil, mi-e vară prin păr, mi-e aripi pe umeri, mi-e șoapte de guri... mi-e curcubeu peste soare, mi-e zbor peste vreme, mi-e azi și mi-e mâine, mi-e tot și nimic... mi-e întuneric de stele, mi-e lună prin noapte, mi-e o idee pe tâmplă, mi-e ochi pe sub pleoapă... mi-e cer fără îngeri, mi-e violet-asfințit, mi-e cădere din mine, mi-e dor prea etern... mi-e doi și mi-e unu, mi-e gând înspre sfinți, mi-e mirare de toate, mi-e târziu în sfârșit... mi-e somn alb și negru, mi-e puțin infinit, mi-e dumnezeu între palme, mi-e zâmbet de drag... mi-e începutul de toamnă, mi-e sărutare pe buze, mi-e sunet de viori, mi-e pian peste timp... și iar mi-e vis de ploaie, mi-e verde-n priviri, mi-e dragoste mare, mi-e tine de noi...

 

 

Rătăcire prin ploi.

Mi-e gând de ploaie, mi-e verde de mare, mi-e sete de ierni şi de toamne târzii, mi-e şoaptă uşoară... mi-e joc de copii, mi-e dor înspre vară, mi-e zborul din aripi, mi-e ochi de priviri... mi-e zid între inimi, mi-e pasăre rară, mi-e liniştea toată, mi-e cuvânt nerostit... mi-e noapte de alb, mi-e negru absent, mi-e geniu pe tâmple, mi-e os pe sub piele... mi-e albastru devreme, mi-e urlet tăcerea, mi-e curcubeu prăbuşirea, mi-e nimic nemurirea... mi-e cer printre stele, mi-e înger cuminte, mi-e întreg şi jumate, mi-e timpul perfect... mi-e drag peste suflet, mi-e somn fără vis, mi-e frig fără sfinţi, mi-e împreună pân' la sfârşit... mi-e azi dinspre mâine, mi-e ieri infinit, mi-e zâmbet pe buze, mi-e firesc dumnezeu... şi mi-e iar gând de ploaie, mi-e verde-n privire, mi-e iubire de noi, mi-e mine de tine...

Gând cu dor.

Ce mai faci? îmi plăcea să te intreb printre gânduri şi în zâmbetul tău îmi găseam mereu câte un răspuns... acum, mi-e doar prea dor... şi-aş vrea să îţi mai spun, a mia oară, că te iubesc...

Îţi ştiam povestea pe de rost şi o ascultam mereu la începutul somnului uşor... îţi învăţasem glasul şi tonul, îţi ştiam fiecare pauză dintre cuvinte şi ştiam că ai să uiţi din nou finalul... însă nici nu mai conta...

Te-am privit de atâtea ori cum încercai să-ţi aminteşti cum să zbori... la sânul tău ştiam să fiu pui de înger şi-mi visam liniştea pe-nserat... iar uneori te vedeam plângând... şi aş fi vrut atât de mult să inţeleg...

Ai avut mereu răbdare... când m-ai învăţat să fiu bun, să mă rog, să număr infinituri sau să rămân uimit de minuni imperfecte... din râsul tău mi-am făcut aripi de hârtie şi tu mi le-ai lipit apoi pe spate cu sărutări... iar mângâierea uşoară mă făcea să mă înalţ peste lumi...

Când îmi uit răspunsurile şi mă doare cumplit fiecare gând, zâmbesc... tu m-ai învăţat... şi tot de la tine am învăţat să iert şi să merg mai departe... ce mai faci? mi-e atât de dor să te întreb... şi să îţi spun, a mia oară, cât de mult te iubesc...

Gând-curcubeu.

Pe gândul șoptit al dorului tău îmi imaginez perfect un zâmbet... un capăt îl așez cuminte pe buza ta de sus, iar celălalt îl port frumos și verde într-o privire de drag... și din gândul dintâi al dorului tău îți zâmbesc parfumat cu iubire...

Pe întrebarea firească a inimii tale îmi construiesc din minuni un curcubeu... un capăt îl leg sfânt de rugăciunea către vreun Dumnezeu, iar celălalt îl port prea mirat într-un zbor de înger... și la prima întrebare a inimii tale îți răspund cu minuni: te iubesc!

Frânturi de gând.

...vis de sfinţi, zâmbet de noapte, somnul tău liniştit... mirosul ploii reci ce-mi plânge la geam cu dumnezei... o poveste de demult, cu faceri de lumi sau cu prăbuşiri universale... tăceri peste suflet şi şoapte de drag... sunetul de viori de prin zborul puilor de înger... o stradă pustie, mângâierea uşoară, parfumul tău în perna mea... şi iarăşi miros de ploaie rece care-mi plânge cu sfinţi peste ceruri... un început de poveste de la marginea lumii... dor prin tăceri şi uimiri înşoptite pe buza de sus... clipe ce-şi caută culcuşul prin aripile vreunui înger... apoi... doar vis de zbor, zâmbet prin noapte, somnul tău liniştit...

Gând. Şi-atât.

Uneori mi-e teamă că te-aş putea pierde... mi-ai cădea cumva din mine, iar eu, absurd, n-aş mai ştii cum să te recompun din îngeri... şi-atunci mă apucă disperarea, liniştea îmi doare fiecare cuvânt, şi fiecare tăcere, şi fiecare uimire de tine, iar prin gând încep să se sfârşească ciudat universuri... aş vrea să te urlu atunci, să strig în gura mare, dar glasul mi se sperie şi el, şoaptele mi se împrăştie pe covor, iar numele ţi-l mai simt doar, cumplit, într-un nod în gât ce-mi sugrumă dorul de tine... uneori mi-e teamă că nu te-aş mai găsi... te-aş căuta prin vreo noapte de demult, printre căderi de îngeri sau printre sfinţi fără sens... 

Dar uit mereu că tu eşti lângă mine... doar mi-ai adormit pe vreun zâmbet cuminte de pe buza de jos, sau într-o privire de mare sub pleoapa ochiului drept... şi-atunci te învăţ din nou pe de rost, ca pe-un început perfect de lumi, ca pe o poveste dintr-o iarnă oarecare, ca pe-o mirare de toate... mâna mea apune a rugăciune pe sânul tău stâng, te sărut sfânt pe buza de sus şi-mi devii, prea firesc, Dumnezeu... te vorbesc fără cuvinte şi te tac absolut, te citesc printre rânduri şi te scriu nesfârşit, te miros a parfum de minune şi te-ascult liniştit cum visezi... da, tu eşti mereu lângă mine... şi-mi dormi atât de frumos în fiecare dor...

Gând de iarnă.

Ninge iar, iubito... ninge cu vise de pe genele tale, ninge cu gânduri peste tâmplele mele, ninge ciudat cu pene din aripi şi ninge cu zboruri din zâmbetul vreunui pui de înger, ne ninge fiecare tăcere şi ne ninge şoptit pe buze cu doruri singure... ninge cu plecări şi cu rătăciri de toate, ninge cu rugăciuni şi cu sfinţi până la Dumnezeu, ninge în regăsiri, ninge absent prin aşteptări, ninge cu timp şi cu veşnicii, ninge cu chemări, ne ninge prin amintiri şi prin îmbrăţişarea din vreo vară de demult... ninge cu nimic şi cu orice, ninge în alb şi negru peste chipul tău, ninge cu rugăminţi pe obrazul meu, ninge de drag prin păr şi pe frunte, ninge târziu a înserare şi a noapte bună, ninge cu promisiuni, ninge cu atingeri de mâini pe furiş sau cu sărutări pereche, ninge spre sfârşitul lumii, ninge până şi în cântecul dulce al pianului fără culori, ninge prin noi definitiv...

Şi ninge încet, iubito... ninge dumnezeiesc cu vise pe genele tale, ninge cu îngeri peste tâmplele mele, ninge cu gânduri din aripi şi ninge zâmbind prin îmbrăţişarea din vreo iarnă trecută, ninge cu rugăciuni şi cu minuni printre sfinţi, ninge a fapt divers, ninge perfect spre plus infinit... şi ne ninge pe buze a dorinţă spusă în şoaptă, ninge cu lucruri simple, ninge prea firesc cu uimire şi cu linişte mare, ninge de-aseară cu regăsiri şi ne ninge mereu înspre miezul nopţii, ninge cu doruri nebune... ninge cu somn uşor pe obraz, ninge cu adormiri prin păr şi pe frunte, ninge cu mirări de la mine până la tine, ninge cu iubire de la tine înspre mine, ninge cu atingeri de trupuri calde şi cu sărutări pereche, ninge cu vuiet o naştere de lumi, ninge în alb şi negru prin cântecul pianului-curcubeu, ninge cu noi fără sfârşit...

Gând șoptit.

Haide să ne imaginăm o zi de joi, așa, pe înserat și să împărțim ora 8 in jumătăți și-n sferturi perfecte... apoi să învățăm că într-o clipă timpul se poate opri să ne vegheze absent căderile din noi...

Și hai să ne prefacem amândoi într-o singură tăcere... să stăm cuminți în ultimul gând dinainte de culcare sau să ne amestecăm târziu prin visul vreunui înger... apoi să ne-adormim a șoaptă pe buza ta de sus...

Iar de-ți va fi cumva prea frig de toate, haide să ne ascundem într-o rugăciune către Dumnezeu... și-așa, feriți de sfârșitul lumilor, să alunecăm pe-un curcubeu până la marginea zilei... apoi să ne pierdem de drag într-un zâmbet...

Dar hai să fim un pic de infinit și să împărțim la doi un zbor perfect dintr-o zi de joi, așa, pe la amiază... apoi să ne amintim cum am căzut din noi și cum ne-am înșoptit a sărutare pe buza ta de jos...

Gând fără timp.

Părul tău mirosea a iarnă... şi pielea la fel... şi respiraţia, şi gândurile, şi fiecare zâmbet... pe umeri începeau să-mi crească aripi, iar printre cuvinte ni se jucau a zbor puii de înger... şi nici nu mai ştiu ce-ţi spuneam atunci... poate că-ţi povesteam vreun surâs din vreo primăvară ori poate că-ţi răspundeam la vreo mirare şoptită încetişor... sau poate că doar te rugam să îmi fii Dumnezeu...

Da, îmbrăţişarea ta mirosea a iarnă... şi sărutul la fel... şi zâmbetul, şi tăcerile, şi fiecare privire... pe umeri începeau să-ţi crească aripi, iar printre gânduri ni se jucau a rugăciune puii de înger... şi nici nu mai ştiu ce-mi spuneai atunci... poate că-mi povesteai vreo minune dinspre vară ori poate că-mi răspundeai la vreun surâs prea mirat... sau poate că doar mă învăţai să fiu Dumnezeu...