Rătăcire prin ploi.

Mi-e gând de ploaie, mi-e verde de mare, mi-e sete de ierni şi de toamne târzii, mi-e şoaptă uşoară... mi-e joc de copii, mi-e dor înspre vară, mi-e zborul din aripi, mi-e ochi de priviri... mi-e zid între inimi, mi-e pasăre rară, mi-e liniştea toată, mi-e cuvânt nerostit... mi-e noapte de alb, mi-e negru absent, mi-e geniu pe tâmple, mi-e os pe sub piele... mi-e albastru devreme, mi-e urlet tăcerea, mi-e curcubeu prăbuşirea, mi-e nimic nemurirea... mi-e cer printre stele, mi-e înger cuminte, mi-e întreg şi jumate, mi-e timpul perfect... mi-e drag peste suflet, mi-e somn fără vis, mi-e frig fără sfinţi, mi-e împreună pân' la sfârşit... mi-e azi dinspre mâine, mi-e ieri infinit, mi-e zâmbet pe buze, mi-e firesc dumnezeu... şi mi-e iar gând de ploaie, mi-e verde-n privire, mi-e iubire de noi, mi-e mine de tine...

Gând cu dor.

Ce mai faci? îmi plăcea să te intreb printre gânduri şi în zâmbetul tău îmi găseam mereu câte un răspuns... acum, mi-e doar prea dor... şi-aş vrea să îţi mai spun, a mia oară, că te iubesc...

Îţi ştiam povestea pe de rost şi o ascultam mereu la începutul somnului uşor... îţi învăţasem glasul şi tonul, îţi ştiam fiecare pauză dintre cuvinte şi ştiam că ai să uiţi din nou finalul... însă nici nu mai conta...

Te-am privit de atâtea ori cum încercai să-ţi aminteşti cum să zbori... la sânul tău ştiam să fiu pui de înger şi-mi visam liniştea pe-nserat... iar uneori te vedeam plângând... şi aş fi vrut atât de mult să inţeleg...

Ai avut mereu răbdare... când m-ai învăţat să fiu bun, să mă rog, să număr infinituri sau să rămân uimit de minuni imperfecte... din râsul tău mi-am făcut aripi de hârtie şi tu mi le-ai lipit apoi pe spate cu sărutări... iar mângâierea uşoară mă făcea să mă înalţ peste lumi...

Când îmi uit răspunsurile şi mă doare cumplit fiecare gând, zâmbesc... tu m-ai învăţat... şi tot de la tine am învăţat să iert şi să merg mai departe... ce mai faci? mi-e atât de dor să te întreb... şi să îţi spun, a mia oară, cât de mult te iubesc...