Uneori mi-e teamă că te-aş putea pierde... mi-ai cădea cumva din mine, iar eu, absurd, n-aş mai ştii cum să te recompun din îngeri... şi-atunci mă apucă disperarea, liniştea îmi doare fiecare cuvânt, şi fiecare tăcere, şi fiecare uimire de tine, iar prin gând încep să se sfârşească ciudat universuri... aş vrea să te urlu atunci, să strig în gura mare, dar glasul mi se sperie şi el, şoaptele mi se împrăştie pe covor, iar numele ţi-l mai simt doar, cumplit, într-un nod în gât ce-mi sugrumă dorul de tine... uneori mi-e teamă că nu te-aş mai găsi... te-aş căuta prin vreo noapte de demult, printre căderi de îngeri sau printre sfinţi fără sens...
Dar uit mereu că tu eşti lângă mine... doar mi-ai adormit pe vreun zâmbet cuminte de pe buza de jos, sau într-o privire de mare sub pleoapa ochiului drept... şi-atunci te învăţ din nou pe de rost, ca pe-un început perfect de lumi, ca pe o poveste dintr-o iarnă oarecare, ca pe-o mirare de toate... mâna mea apune a rugăciune pe sânul tău stâng, te sărut sfânt pe buza de sus şi-mi devii, prea firesc, Dumnezeu... te vorbesc fără cuvinte şi te tac absolut, te citesc printre rânduri şi te scriu nesfârşit, te miros a parfum de minune şi te-ascult liniştit cum visezi... da, tu eşti mereu lângă mine... şi-mi dormi atât de frumos în fiecare dor...
