Demult am învăţat să-i adorm căprui în vreo privire de-nserare... cândva, mi-a aratat cum să răsar şoptit de pe genele ei, atunci când toate lumile apun cu zgomot cumplit peste ochii lumii... ah, şi am murit de-atâtea ori fără de sfinţi, iar ea m-a înviat de mii de ori din rugăciuni...
Cumva am reuşit să-i zbor perfect în vreun gând cu îngeri... probabil că pe umerii ei m-am transformat firesc in aripi uşoare, şi-n adiere de linişti, şi-n dorul de toate... ah, şi am uitat de-atâtea ori să o visez în culori, iar ea ştie să mă păstreze mereu la ea în amintiri...
Ea este povestea cu care începe timpul şi se sfârşeşte într-o singură clipă nemurirea... are mii de feluri de a zâmbi, câte unul pentru fiecare moment al zilei, iar eu am învătat pe de rost sensul fiecăruia dintre ele... acum îmi spune căprui vreo minune, dar eu i-am adormit demult la capătul privirii înşoptite...
