Zbor perfect.

Gandurile imi sunt pline de vanataile prabusirilor de prea sus... am si uitat sa mai numar caderile abrupte de la sfarsitul impleticit al vreunui zbor printre ingeri... dar am stiut mereu sa zambesc frumos si sa ma ridic cu stropi de mare in privire si cu racoarea rasaritului imbujorat pe fruntea obosita...

Uneori mi-am ratacit cuvintele printre taceri de noapte... visele mi s-au naruit de atatea ori si ideile s-au lovit cumplit de vreo fereastra inchisa sau de minti zavorate si inlantuite de compromisuri... dar da, am invatat sa sparg geamul si din cioburi sa imi inventez evadarea de toate...

Am plans sfarsit cand mi-am pierdut linistea... ma ratacisem ciudat de orice Dumnezeu si calcam cu picioarele goale pe tampla plina de rugaciuni a puilor de inger... mi-am uitat somnul si fiecare minune, am renegat cateodata infinitul si mi-am asteptat de-atatea ori caderea abrupta... dar acum, iubire, vreau sa-mi fac aripi din rasarituri imbujorate si sa zbor perfect peste lumi...

A opta minune.

Haide sa ne imaginam ca intr-o dimineata am stii sa conjugam infinitul la timpul corect si ca, treziti dintr-un somn enorm, ne-am regasi visul pierdut in vreo noapte albastra de iunie... din fereastra sa ne zambeasca cuminte un pui de inger, iar intr-o soapta sau intr-o tacere uriasa sa descoperim a opta minune a lumii...

Haide sa ne inchipuim ca pentru o clipa ti-ai uita orice teama si ai sti sa te arunci in valurile verzi ale unei priviri de mare... ne-am tine poate de mana la inceputul unui curcubeu si ne-am aminti firesc sa cadem in ploi de vara peste vreo liniste absoluta...

Haide sa ne inventam caderea si zborul usor, pret de-o iubire imensa... din doruri sa ne construim aripi, iar Dumnezeu sa ne sufle cu rugaciuni peste inaltarea perfecta... poate am reusi sa deschidem cumva fereastra cerului si sa cautam printre soapte si taceri mari cioburile celei de-a opta minuni a lumii...

Gand cu revederi.

Te-am revazut... simteam ca asa o sa se intample... cu rasul galagios, privirea imensa... sau cu tristetea ta... exact la fel ca ultima oara... mi-era atat de dor sa ne intalnim... si tu, iubirea mea, stiai atat de bine...

Intai m-ai respins... cu rece, cu vuiet, cu amintiri... eu doar taceam apasat si-mi oglindeam infinitul in verdele perfect... am mers o vreme fara sa-ti spun nimic, acompaniat de adieri si de respiratia ta racoroasa, povestind in soapte linistea din vreo seara de la mijlocul verii...

Apoi mi-ai zambit... pe piele si prin par ti-am simtit rasuflarea, iar glasul si toate cuvintele ti le-am inteles ca la inceput... uneori as vrea sa opresc timpul intr-un ceas urias desenat cu degetul pe nisip si sa invat din nou cum curg secundele printre iubiri... iar tu sa stii pe de rost cum mi se frange sufletul in asfintit...

Cand m-am indepartat, mi-ai plans cu verde si cu stropi inspumati peste glezne... imi voi continua de-acum ratacirea catre rasarit... m-asteapta orizontul sa ma-nvete sa zbor printre dimineti sau sa zambesc in vreun urlet de pescarus... sa ma astepti, iubirea mea... cu privirea adanca, cu rasul zgomotos... sau cu tristetea imensa... iar eu iti voi pastra pe buze sarutarea sarata... si dorul perfect...

Intre lumi.

Stiam sa ma catar pana la stele pe colturi de cer, ca pe un perete urias si stiam, cu un cuvant, sa fac paradisurile sa se nasca firesc in palma mea dreapta... imi placea sa stau infipt in varful cel mai inalt al lumii si sa privesc de acolo inceputul oricarei dimineti, ascultam nepasator cum marile toate isi sparg cu vuiet enorm valurile la picioarele mele si visam in culori de curcubeu fiecare sfarsit cumplit de Univers...

Demult nu-mi mai pasa decat de verdele imens ce-mi despica in infinituri zborul fantastic si poate doar de surasul ce cadea perfect egal pe gurile noastre flamande si inflacarate de saruturi absolute... invatasem sa prefac orice secunda in miez de noapte si puteam daca vroiam sa inchid zilele toamnei intr-o clepsidra uriasa de raze violet... iar timpul intreg il prindeam cu taceri in parul tau si-n soapta prea usoara...

Obisnuiam sa ma joc cu lacrimile lui Dumnezeu si sa ma rog in sens invers cand ingerii ingenuncheau uimiti, alergam cu picioarele goale printre ruinele gigantice ale pamantului si zambeam nesimtitor de fiecare apocalipsa a sufletelor... candva stiam sa transform serile in sori incandescenti pe care mi-i incrustam apoi in piele langa luceafarul de dimineata si luna plina... si uneori faceam sa ninga imaculat in vreun mijloc oarecare de vara...

Cand eram nemuritor, un cuvant de-al tau imi dezlega orice mister si-mi era raspuns la orice intrebare, ideile tale nevinovate imi curgeau prin trup si mi se scurgeau odata cu sangele prin tample si pe frunte... de-acum o sa invat sa tac enorm in prabusiri universale si imi voi culege asfintitul violet de pe obrajii lui Dumnezeu... am sa tresar firesc dintre secunde, in vreun mijloc oarecare de toamna infinita si am sa te privesc mirat cum te cateri pe colturi de zambete si de aripi sfasiate pana in varful cel mai inalt al lumii...

Iti multumesc.

Ce mai faci? cum te mai simti? imi placea sa te intreb copilareste si adoram raspunsurile tale zambind... acum, mi-e doar prea dor... si-as vrea sa iti mai spun, a mia oara, ca te iubesc...

Iti stiam povestea pe de rost si o ascultam mereu la inceputul somnului usor... iti invatasem glasul si tonul, iti stiam fiecare pauza dintre cuvinte si stiam ca ai sa uiti din nou finalul... insa nici nu mai conta...

Te-am privit de atatea ori cum incercai sa-ti amintesti sa zbori... la sanul tau stiam sa ma simt pui de inger si-mi visam linistea pe-nserat... iar uneori te vedeam plangand... si as fi vrut atat de mult sa inteleg...

Aveai mereu rabdare... cand ma-nvatai sa scriu, sa desenez, sa numar infinituri sau sa ma joc in salturi perfecte... din rasul tau mi-am facut aripi din hartie si le-am lipit pe spate cu sarutarile tale... iar mangaierea usoara ma facea sa ma inalt...

Cand imi uit raspunsurile si imi regasesc ascunsa printre ganduri tristetea, zambesc... tu m-ai invatat... si tot de la tine am invatat sa iert... ce mai faci? cum te mai simti? mi-e atat de dor sa te intreb... si sa iti spun, a mia oara, cat de mult te iubesc...

Gand cu rugaciuni.

La miezul noptii ingerii isi impleticesc zborul printre perne si-si inchid obositi pleoapa peste vesnicii... dintr-un colt de cer intunericul arunca praf de stele in fereastra, iar pe obrazul tau se joaca doua rugaciuni... te ating cu sarutari parfumate pe buzele calde si sanul iti tresare rotund, acompaniat perfect de respiratia usoara...

Fruntea ti-e de-acuma grea de ganduri si de vise tarzii... te-ntinzi pe perna rece, iar in jurul tau iti simti somnul mirosind a zbor si-a aripi de vesnicie... asa, zambeste-mi si dormi in pace... caci in noaptea asta, voi fi ingerul ce-ti va tresari cu sarutari sanul rotund, acompaniat perfect de doua rugaciuni...